şi linii teleferice arzând înnodate,

proiectile vor proşca sfărâmate

în pulberi de diamant.

Şi voi disparea

străpunsă de gloanţe

calibru… cât o inimă.

Niciodată nu voi mai dactilografia

versuri pe piele,

morţii nu versează.

Dar tu nu,

nu,

niciodată nu vei dispărea

şi ca Remarque, cred şi mă încred

în iubire.

Experienţa mea în sfera bloggingului a început într-un mod spontan, fără prea multe meditaţii, ci mai degrabă dintr-o necesitate. Scriam de vreun an în jurnale personale, la lecţiile de limbă română, în troleu, în parc, unde reuşeam să-mi prind ideile. Primele încercări literare apreciate s-au văzut realizate în cadrul concursurilor de creaţie „Ars Adolescentina” şi „Iulia Hasdeu”, cel din urmă fiind organizat de revista „Clipa”. În acel moment (crucial sau mai puţin) am înţeles nevoia unei platforme unde să postez tot ce am adunat până în acel moment. Aşa a luat naştere primul meu blog pe blogcreativ.ro. Peste un an, am decis să-mi schimb locul pe wordpress, o platformă mult mai cunoscută şi mai youth friendly. Astăzi, regimul după care postez pe blog e unul sporadic, în strânsă conexiune cu inspiraţia şi timpul meu liber. Cu toate aceastea, ţin mult la el şi încerc să-l menţin constant activ.

Abordez fie aspecte pe care le cunosc sau cu care sunt în contact, fie care mă interesează. În primul rând, blogul meu conţine mai multe secţiuni. În cele de eseu/poezie/proză, cititorul poate găsi texte literare, în mare parte premiate sau publicate. În „Stagieri & Reportaje”, încerc să împărtăşesc experienţe din sfera voluntariatului în care activez de 3 ani, să povestesc despre locurile pe care le-am vizitat sau evenimente la care am luat parte. Tot aici, mai sunt plasate şi articole despre relaţiile interumane, despre hobby-uri şi oameni deosebiţi. Există şi postări personale, notate prin file de jurnal, ce dezvăluie gânduri şi impresii din propria viaţă. Dacă este vorba despre un articol, îmi place să tratez teme catchy, cum a fost cu „De ce iubim bărbaţii”/ „Crezi că poţi răspunde”, dar să încerc o abordare mai puţin banală sau accesibilă, una ce l-ar face pe cititor să mediteze.

Bănuiesc că blogul meu îmbină mai multe cuvinte-cheie: literatură, cultură, tineret, activism, sentiment, toate profund individualizate. Nu mă tem să intru şi în politică, chiar mi-ar fi interesant să comentez mişcările de pe arenă, doar că mă simt ataşată de artă. Cu toate aceastea, odată ce voi avea mai mult timp liber, îmi propun să diversific tematica blogului.

Încerc să am regulat câteva postări de proporţii pe lună.

Ştiind că numărul oamenilor ce află toate noutăţile de pe net este în continuă ascensiune, ca reţelele de socializare, gen facebook au un impact enorm şi aproape fiecare al doilea tânăr are blog – putem cu tărie afirma că social media schimbă cursul omenirii. Blogul este unul din principalele instrumente de exprimare a părerii în mod public ce are drept rezultat schimbarea de opinii în societate. După părerea mea, impactul pe care îl are blogul este în mare parte unul pozitiv. Toţi politicienii/ jurnaliştii/ politologii/ criticii/ comentatorii au bloguri ceea ce oferă mai multă transparenţă şi libertate de exprimare. Mai mult decât atît, în acest caz, blogul devine şi un field liber spre dezbateri, întrebări şi răspunsuri. Blogul oferă spaţiu pentru libera exprimare tuturor, atât preşedinţilor, cât şi tinerilor dornici de a vorbi şi care reuşesc să fie auziţi.

Pentru mine blogul, cu siguranţă este o dorinţă personală. Am fost printre primii dintre prietenii mei care şi-au început un blog. Dar în general, se fac mii şi mii de bloguri zilnic, sub influenţa fenomenului de blogging în masă, dar blogger devine şi rămâne persoana care demonstrează fidelitate acestei activităţi – nu poţi fi blogger o zi sau o săptămână. Cele mai originale  feedback-uri au fost cîteva invitaţii la întîlniri!

Nu cred că sunt foarte bine informată cu privire la blogosfera autohtonă pentru a estima ponderea celei feminine sau a celei masculine. Pot presupune că există o echidistanţă întrucât tinerii de azi, indiferent de sex, sunt deosebit de acitivi şi profită din plin de oportunităţile ce le ies în cale.

Iuliana Mămăligă

]]> http://victoriacolesnic.wordpress.com/2012/01/21/blogosfera-la-feminin-victoria-colesnic/feed/ 0 victoriacolesnic http://victoriacolesnic.wordpress.com/2012/01/07/lui/ http://victoriacolesnic.wordpress.com/2012/01/07/lui/#comments Sat, 07 Jan 2012 20:55:36 +0000 victoriacolesnic http://victoriacolesnic.wordpress.com/?p=413 Continue reading →]]> În prelungi clipe înstelate de dor,

În reveria unui vis împlinit,

În caligrama unui fulg

… ce bine că eşti,

Ce bine că ai fost,

Şi o să fii,

Şi o să fiu

Până se vor topi toate zăpezile lumii

Împreună cu nemărginirea timpului

Culeasă în strânsoarea unui sărut.

în doseala unui niciodată împletit cu totdeauna,

le plimb prin buzunarele înfundate

cu bilete de troleibuz.

Cuvintele se rotesc în cercuri concentrice,

iar eu mă consum

în tăria unui sentiment

mai puternic decât

condiţia mea mediocră.

Îmi dau jos fericirea,

dragostea,

visele,

temerile,

şi ideile delirante,

aşezându-le împăturite

în palmele

lui.

Când trecutul devine profan,

însemnă că axa universului

s-a deplasat spre soare.

Avionul meu planează deasupra norilor albicioşi sau cel puţin asta admir eu din fereastra ovală a aeronavei. În realitate, zbor cu o viteză fulgerătoare de peste 800 km/h la o înălţime de 10.500 m. Privesc vehiculul ăsta aerian şi mă întreb: cum o maşinărie de câteva sute de tone de metal… se menţine în aer? În circumstanţe de felul ăsta (de fapt ca şi în toate celelalte), doar Dumnezeu (sau puterea aia supranaturală mai sus de ionosferă) mă menţine în viaţă împreună cu alţi 500 de pasageri. Pe traseul Moldova – Filipine, urmăresc carourile perfecte ale loturilor de pământ arat, munţii ascuţiţi ai Rusiei, peninsula Indiei, apele bleumarine ale oceanelor. Necuprinsul ăsta al văzduhului, profunzimea acvaticului înfricoşează. Mă simt o furnică dependentă de nişte calcule ale căror complexitate mă depăşeşte. Ne apropiem timid de arhipelagul filipinez ce numără peste 7000 de insule. Rămân cu gura cascată (la propriu). Avionul ia o poziţie oblică, eu simt cum ameţesc şi nu pot scrie.

Aceeaşi zi, ora 15.40

După 14 ore, aterizez, simt pământul rigid sub roţile înfierbântate ale avionului. Mă cuprinde o stare de nemărginită recunoştinţă. Femeia de alături îşi face cruce şi îmi zâmbeşte cald. Îi intorc zâmbetul, mulţumindu-i în gând.

Merg cu pas grăbit prin aeroportul Manilei, inima Republicii Filipineze. Mă deranjează aerul înăduşitor de umed şi cald, dar mă uit prin geamurile uriaşe de sticlă şi nu-mi pot stăpâni zâmbetul. Palmieri, flori roz tropicale şi oameni mulatri. Filipinezii sunt mici de statură, cu pielea bronzată şi usor gălbuie, cu ochii negri, asiatici. Iar eu? Şi mai palidă de la emoţii, cu ochii şi mai mari de curiozitate. Mă deosebesc de la o poştă.

Peste câteva zile, ora 20.30

Savurez o cafea absolut delicioasă şi aproape că nu observ cum se uită cu ochii cât ferestrele băştinaşii la mine. M-am acomodat şi cu ploile abundente ce încep din senin şi nu durează mai mult de un sfert de oră. Dacă te prinde una, eşti leoarcă. Port pe faţă “filipino smile” – probabil cel mai frumos obicei al acestui popor. Ospitalitatea şi deschiderea lor de a-ţi vorbi, a-ţi arăta (şi a-ţi zâmbi) chiar îţi umple ziua de culoare! Nu ezit să gust din toate fructele aromate naţionale, în special guava şi papaya. Şi să întreb la tot pasul “Dar la voi cum e?” – Da, bucuria de a fi turist. Mâncarea filipineză e straşnic de condimentată, predomină orezul din care se prepară absolut orice (inclusiv desert şi băutură) şi felurile din peşte şi fructe de mare.

Mă plimb printre zecile de cafenele şi restaurante, admirând oamenii. Un copil îmi zâmbeşte naiv, iar eu îi dau din mână. Lui chiar nu-i pasă că eu am altă culoare a pielii, o altă limbă, poate un alt Dumnezeu. Cuplurile se sărută pe bănci şi se ţin de mâini. Pentru că iubirea e universală şi nu ţine cont de hotare.

9 octombrie, ora 8.30

Şi revin în acelaşi aeroport. Mă aşez pe valiză, pentru că e arhiplin şi nu pot găsi un scaun liber. Scot un roman de Rebreanu şi citesc. Şi mă umple un sentiment nebun de casă, şi de mândrie, şi de dor. Deşi cei din jur habar nu au câtă istorie, cultură şi valoare stă în spatele reprezentantului unui popor.

O să fie deplasat să afirm că fiind departe de casă, îi duci dorul şi îţi pare de nenumărate ori mai frumoasă. O să fie banal să repet ca la 10 km înălţime, te re-gândeşti la sensul existenţei şi că de fapt viaţa se merită traită, savurată şi împărtăşită cu oameni dragi şi iubiţi.

Nu trebuie să parcurgi o jumătate de glob pentru a te convinge. Dar pentru cei care nu realizează, e nevoie să plece la jumătate de Ecuator distanţă – pentru a înţelege că vor inapoi.

]]> http://victoriacolesnic.wordpress.com/2011/11/09/jurnal-de-calatorie-din-moldova-in-filipine/feed/ 1 victoriacolesnic manila 336868_10150360539856243_544911242_8417294_742972526_o http://victoriacolesnic.wordpress.com/2011/11/09/revista-clipa-si-a-desemnat-laureatii/ http://victoriacolesnic.wordpress.com/2011/11/09/revista-clipa-si-a-desemnat-laureatii/#comments Wed, 09 Nov 2011 17:00:58 +0000 victoriacolesnic http://victoriacolesnic.wordpress.com/?p=384 Continue reading →]]> Stereotipurile sunt încă adânc înrădăcinate în minţile oamenilor, iar numărul 13 mai este considerat unul nenorocos. Însă această idee preconcepută îşi pierde notorietatea când vine vorba despre cea de-a XIII-a ediţie a Concursului Naţional de Creaţie Literară “Iulia Hasdeu”, organizat de Revista de Cultură şi Creaţie Literară “Clipa”. Festivitatea de premiere a acestui concurs a avut loc pe 20 octombrie în incinta Uniunii Scriitorilor, o casă a tuturor tinerilor pasionaţi de arta cuvântului frumos.
În cadrul ediţiei de faţă au participat circa 89 de juni creatori din România şi Republica Moldova, iar 32 s-au învrednicit cu premii, jumătate din ei fiind de partea cealaltă a Prutului. Concursul s-a desfăşurat pe două categorii de vârstă : elevi de gimnaziu şi liceeni, având patru secţiuni: poezie, proză, eseu şi debut sideral.
Festivitatea a început prin intermediul unui minispectacol după textul laureatei Victoria Borta la secţiunea “Debut sideral” şi a introdus publicul în atmosfera spitiruală a acelui eveniment cultural. În cele ce au urmat, s-au dat spre citire fragmente inedite din lucrările premianţilor, s-a discutat despre literatură, despre emoţie, despre pasiunea şi necesitatea de a scrie. Cu spirijinul finanţatorilor din anul curent, adică al Direcţiei Cultură a Primăriei mun. Chişinău şi Institului Cultural Român “Mihai Eminescu”, laureaţii au fost premiaţi cu ruscacuri, tricouri, carneţele şi seturi de carte. Printre invitaţii la acest eveniment, s-au numărat profesorii elevilor, Teo Chiriac (vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor), scriitorul Vlad Zbârciog, Octavian Ionescu (directorul Fundaţiei „Alexandru Sihleanu”) şi Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu (coordonator programe în cadrul Institutului Cultural Român „Mihai eminescu”). Fiecare au venit cu un mesaj pentru cei prezenţi, îndemnându-i să-şi continue activitatea de creaţie, să gândească tânăr şi rebel, şi indiferent de calea pe care o vor alege în viaţă, simţirea cuvântului le va fi de mare ajutor.
Ediţia a XIII-a a Concursului a reprezentat încă o dovadă a existenţei unui potenţial covârşitor a generaţiei tinere, o dovadă că existenţa întru cultură constituie unul din pilonii oricărui individ. Iar Revista “Clipa” (desemnată în anul 2009 cu Premiul Tineretului în domeniul Literaturii şi Artelor) ajută tinerii să-şi valorifice abilităţile scriitoriceşti, să descopere valoarea cognitivă, emotivă şi estetică a cuvântului frumos.

Relaţia interumană întrece mecanismul quartz. Se creează un sistem alcătuit din piese mobile (emoţii în perpetuă schimbare) ce angrenează o legătură fizico-emoţională. Drept urmare, rezultă procese, transmitere de forţe şi mişcări. Ramificările conexiunii psihologice dintre oameni sunt într-atât de numeroase încât nu pot fi echivalate cu vreo coroană de arbore sau pânză de păianjen.

Într-o relaţie de dragoste, complexitatea mecanismului este amplificată simţitor. Două roticele încearcă să facă “maşinăria” să funcţioneze. În dorinţa de a reuşi, se inventează reguli, legi, presupuneri de cele mai multe ori deplasate şi generalizate. Se scriu articole şi reportaje precum “Cum să faci să te iubească” sau “Top 5 secrete pentru o relaţie de milioane”. De parcă iubirea ar fi o reţetă farmaceutică.

Totuşi, cât de pesimist ar putea suna asta, majoritatea ceasornicelor în perioada tinereţii se defectează. Şi atunci mă întreb – unde s-a produs eroarea?

Se consideră că partenerii unui cuplu nu pot iubi egal; cu certitudine unul din ei se dedică mai mult decât celălalt. Iar dacă ajungem să ne consacrăm relaţiei, nu vom risca oare să ne simţim întotdeauna neîmpliniţi? Sau mai rău să fim “taken for granted”? Şi atunci apare întrebarea – unde este hotarul între grijă, interes şi dăruire?

Gelozia reprezintă un alt măr al discordiei. Sentimentul de apartenenţă ce se poate ivi la unul dintre parteneri poate fi chiar simpatic, în porţii mici. Mărind doza, se preschimbă în venin sau mai exact, în dorinţa de a transforma omul îndrăgit într-o posesiune. La baza acestei reacţii adverse a iubirii se află lipsa de încredere. De câtă încredere (sau câte dovezi) e nevoie pentru a ne simţi în siguranţă? Declaraţii, gesturi, fapte? Când există într-adevăr un pericol şi când e doar rezultanta temerii de a pierde pe cineva?

Am întâlnit perechi care încearcă fără întrerupere să se schimbe reciproc. Într-un mod mai mult sau mai puţin tandru, îşi fac observaţii şi remarce. Presupun că aşa încearcă un partener să-l aducă pe celălalt la nivelul propriilor aşteptări. Avem oare dreptul să influenţăm personalitatea altui om doar de dragul propriului standard?

Sau am cunoscut oameni care caută să-şi conserveze iubirea, aflându-se la sute de kilometri distanţă (şi ei ştiu exact câţi km îi despart). Care neglijează fusurile orare, epuizează skype-ul şi chinuitor numără zilele până la următoarea vacanţă sau weekend. Care în taină se întreabă – se merită oare sacrificiul?

Şi se mai pot acorda mii şi mii de întrebări privind relaţiile interumane. Întrebări de răscruce, întrebări ce depind de oameni, de circumstanţe, de iubiri.

Adevărul constă în interogaţia supremă – e nevoie oare să (ne) adresăm aceste întrebări?

O afirmaţie de un adevăr ireproşabil – oamenii nu zboară. Din punct de vedere anatomic e imposibil. Lipsa unui schelet aerodinamic, oasele umplute cu măduvă şi nenoricita forţă de atracţie a pământului îi fac să cadă ca nişte pietre. Copiii cu vădită naivitate îşi agită mânuţele în timp ce sar de pe o bancă, sperând că vor putea rămâne în aer; pe când oamenii visează de nenumărate ori noaptea că au aripi.

Iar visul, forţa indestructibilă a dorinţei  este colosală.

…Există oameni predestinaţi să zboare. Misiunea asta de-a dreptul cerească i-a împins să inventeze felurite maşini de zbor, să treacă peste condiţia umană şi forţa de atracţie. Un astfel de om am cunoscut câteva zile în urmă… atunci când mi-am luat eu zborul (cu parapanta). Instructorul Fronea este un bărbat-fenomen care “zboară” de mai mult de 30 de ani. Nevoia de zbor a apărut din primii ani de viaţă pe când construia avioane de jucărie. Iar bucuria atunci când zbura unul adevărat prin apropiere era de proporţii uriaşe! Acum e în vârstă, cu chipul brăzdat de vânt şi o experienţă de pilotaj nemaipomenită. Povestea cu ardoare cum îşi învăţa fiica “să zboare” (de parcă ar fi un pui) şi cum i-a organizat primul zbor la doar 1 an de viaţă. “Şi soţia zboară?” am întrebat eu. “Da, zburam chiar înainte să ne căsătorim”. “E într-atât de romantic” m-am gândit eu, oglindindu-mă în ochii unui om care stăpâneşte Aerul.

Zborul făcea parte din lista lucrurilor pentru care nu mă simţeam deloc pregătită. Capricornul din mine insista că locul meu se află pe pământ, iar eu îi dădeam cuminte ascultare. Oportunitatea care s-a născut din farmecul destinului meu s-a încheiat cu o experienţă de zbor absolut feerică. Nici nu-mi propun să descriu starea – e indescriptibilă. O propoziţie doar – văzduhul şi-a confirmat supremaţia, dar mi-a devenit aliat.

Când am aterizat, mi-a venit un gând care blamează orice axiomă. Nu există lucruri impalpabile, scopuri de neatins, vise ce nu se pot transforma în realitate. Suntem unicii care stabilesc regulile.

Iar noi ne putem lua zborul – ne zboară gândul, imaginaţia. Ne zboară iubirea la cei dragi care sunt la distanţa unui gând. În cele din urmă, zburăm şi noi… la propriu şi la figurat. Zburăm  pentru că avem aripi… dăruite de alţi oameni.

Ceva timp în urmă, a trebuit să mă desprind de ultima carte adăpostită de noptiera mea. O despărţire de-a dreptul dureroasă, urmată de o stare dulce-nostalgică. (O fi fost dragoste?) E vorba despre romanul lui Mircea Cărtărescu “De ce iubim femeile?” pe care l-am catalogat drept unul individual, intim şi… delicat în pofida unor subiecte tranşant de provocatoare. Dar nu o recenzie de carte mi-am propus să scriu, ci o destăinuire, izbucnită probabil din dorul ce-l port acestui roman… de ce iubim bărbaţii.

Şi da, scumpi reprezentanţi ai sexului puternic, avem milioane de motive să vă îndrăgim! Pentru că reprezentaţi, în primul rând, figura paternă a familiei. Astfel, deveniţi un model de verticalitate părintească, un garant al sigurităţii desăvârşite. Pentru că luptaţi pentru pământul pe care v-aţi născut şi vă daţi viaţa pentru valori ce nu se vor perima niciodată.

Pentru că ne aşezaţi pe umerii voştri (indiferent de vârstă!) ca să vedem mai bine, pentru că nu vă temeţi niciodată de întuneric şi nici de şoareci. Pentru că ştiţi să manevraţi automobilul ca pe o jucărie şi cunoaşteţi ce rol are fiecare fir de electricitate. Pentru că aveţi un sentiment acut de competiţie şi o dorinţă nemaipomenită de a câştiga. Pentru că vă tranformaţi în fiinţe lipsite de apărare când răciţi şi atunci noi devenim absolut indispensabile. Pentru că ştiţi să gătiţi excelent omletă, iar dacă depăşiţi această treaptă, atunci bucatele devin capodopere.

Vă iubim întrucât odată îndrăgostiţi, sunteţi nemărginit de tandri, atenţi şi generoşi. Deoarece ne dedicaţi poezii, tablouri, compoziţii muzicale. Deoarece ne faceţi să râdem. Deoarece deveniţi deosebit de adorabili când zâmbiţi sau aveţi emoţii. Deoarece sunteţi capabili de cele mai frumoase surprize ce “bat” orice film, orice poveste. Deoarece vă este frică să fiţi răniţi, doar că nu recunoaşteţi. Deoarece sunteţi geloşi, impulsivi, afectuoşi, rafinaţi, nostimi, dulci, parfumaţi…

Împreună cu voi, obstacolele capătă dimensiuni neînsemnate, iar viitorul – contururi liniştite. Serile ajung toate să fie romantice, iar clipele – memorabile.

Vă iubim pentru că ne este imposibil să nu vă iubim. Fiindca ne completaţi atât de firesc. Fiindcă ne faceţi să scriem articole siropoase şi să nu reuşim a ilustra nici a mia parte de ce vă iubim.