Clădiri năruite în prăpăstii de lut
şi linii teleferice arzând înnodate,
proiectile vor proşca sfărâmate
în pulberi de diamant.
Şi voi disparea
străpunsă de gloanţe
calibru… cât o inimă.
Niciodată nu voi mai dactilografia
versuri pe piele,
morţii nu versează.
Dar tu nu,
nu,
niciodată nu vei dispărea
şi ca Remarque, cred şi mă încred
în iubire.
Victoria Colesnic, „proprietara” blogului http://victoriacolesnic.wordpress.com/, dar şi a unui pe www.allmoldova.com. Este elevă în clasa a XII-a, la Liceul „Mircea Eliade”. Deţine funcţia de Focal Point in Charge, Y-PEER Moldova. Redactorul rubricii „Capcane lingvistice”, revista „Clipa”. Este una din cele mai tinere bloggeriţe, şi pentru acest fapt îi oferim un loc în „Blogosfera feminină”.
Experienţa mea în sfera bloggingului a început într-un mod spontan, fără prea multe meditaţii, ci mai degrabă dintr-o necesitate. Scriam de vreun an în jurnale personale, la lecţiile de limbă română, în troleu, în parc, unde reuşeam să-mi prind ideile. Primele încercări literare apreciate s-au văzut realizate în cadrul concursurilor de creaţie „Ars Adolescentina” şi „Iulia Hasdeu”, cel din urmă fiind organizat de revista „Clipa”. În acel moment (crucial sau mai puţin) am înţeles nevoia unei platforme unde să postez tot ce am adunat până în acel moment. Aşa a luat naştere primul meu blog pe blogcreativ.ro. Peste un an, am decis să-mi schimb locul pe wordpress, o platformă mult mai cunoscută şi mai youth friendly. Astăzi, regimul după care postez pe blog e unul sporadic, în strânsă conexiune cu inspiraţia şi timpul meu liber. Cu toate aceastea, ţin mult la el şi încerc să-l menţin constant activ.
Abordez fie aspecte pe care le cunosc sau cu care sunt în contact, fie care mă interesează. În primul rând, blogul meu conţine mai multe secţiuni. În cele de eseu/poezie/proză, cititorul poate găsi texte literare, în mare parte premiate sau publicate. În „Stagieri & Reportaje”, încerc să împărtăşesc experienţe din sfera voluntariatului în care activez de 3 ani, să povestesc despre locurile pe care le-am vizitat sau evenimente la care am luat parte. Tot aici, mai sunt plasate şi articole despre relaţiile interumane, despre hobby-uri şi oameni deosebiţi. Există şi postări personale, notate prin file de jurnal, ce dezvăluie gânduri şi impresii din propria viaţă. Dacă este vorba despre un articol, îmi place să tratez teme catchy, cum a fost cu „De ce iubim bărbaţii”/ „Crezi că poţi răspunde”, dar să încerc o abordare mai puţin banală sau accesibilă, una ce l-ar face pe cititor să mediteze.
Bănuiesc că blogul meu îmbină mai multe cuvinte-cheie: literatură, cultură, tineret, activism, sentiment, toate profund individualizate. Nu mă tem să intru şi în politică, chiar mi-ar fi interesant să comentez mişcările de pe arenă, doar că mă simt ataşată de artă. Cu toate aceastea, odată ce voi avea mai mult timp liber, îmi propun să diversific tematica blogului.
Încerc să am regulat câteva postări de proporţii pe lună.
Ştiind că numărul oamenilor ce află toate noutăţile de pe net este în continuă ascensiune, ca reţelele de socializare, gen facebook au un impact enorm şi aproape fiecare al doilea tânăr are blog – putem cu tărie afirma că social media schimbă cursul omenirii. Blogul este unul din principalele instrumente de exprimare a părerii în mod public ce are drept rezultat schimbarea de opinii în societate. După părerea mea, impactul pe care îl are blogul este în mare parte unul pozitiv. Toţi politicienii/ jurnaliştii/ politologii/ criticii/ comentatorii au bloguri ceea ce oferă mai multă transparenţă şi libertate de exprimare. Mai mult decât atît, în acest caz, blogul devine şi un field liber spre dezbateri, întrebări şi răspunsuri. Blogul oferă spaţiu pentru libera exprimare tuturor, atât preşedinţilor, cât şi tinerilor dornici de a vorbi şi care reuşesc să fie auziţi.
Pentru mine blogul, cu siguranţă este o dorinţă personală. Am fost printre primii dintre prietenii mei care şi-au început un blog. Dar în general, se fac mii şi mii de bloguri zilnic, sub influenţa fenomenului de blogging în masă, dar blogger devine şi rămâne persoana care demonstrează fidelitate acestei activităţi – nu poţi fi blogger o zi sau o săptămână. Cele mai originale feedback-uri au fost cîteva invitaţii la întîlniri!
Nu cred că sunt foarte bine informată cu privire la blogosfera autohtonă pentru a estima ponderea celei feminine sau a celei masculine. Pot presupune că există o echidistanţă întrucât tinerii de azi, indiferent de sex, sunt deosebit de acitivi şi profită din plin de oportunităţile ce le ies în cale.
Iuliana Mămăligă
În prelungi clipe înstelate de dor,
În reveria unui vis împlinit,
În caligrama unui fulg
… ce bine că eşti,
Ce bine că ai fost,
Şi o să fii,
Şi o să fiu
Până se vor topi toate zăpezile lumii
Împreună cu nemărginirea timpului
Culeasă în strânsoarea unui sărut.
Port versurile căptuşite
în doseala unui niciodată împletit cu totdeauna,
le plimb prin buzunarele înfundate
cu bilete de troleibuz.
Cuvintele se rotesc în cercuri concentrice,
iar eu mă consum
în tăria unui sentiment
mai puternic decât
condiţia mea mediocră.
Îmi dau jos fericirea,
dragostea,
visele,
temerile,
şi ideile delirante,
aşezându-le împăturite
în palmele
lui.
Când trecutul devine profan,
însemnă că axa universului
s-a deplasat spre soare.
3 Octombrie, ora 11.45
Avionul meu planează deasupra norilor albicioşi sau cel puţin asta admir eu din fereastra ovală a aeronavei. În realitate, zbor cu o viteză fulgerătoare de peste 800 km/h la o înălţime de 10.500 m. Privesc vehiculul ăsta aerian şi mă întreb: cum o maşinărie de câteva sute de tone de metal… se menţine în aer? În circumstanţe de felul ăsta (de fapt ca şi în toate celelalte), doar Dumnezeu (sau puterea aia supranaturală mai sus de ionosferă) mă menţine în viaţă împreună cu alţi 500 de pasageri. Pe traseul Moldova – Filipine, urmăresc carourile perfecte ale loturilor de pământ arat, munţii ascuţiţi ai Rusiei, peninsula Indiei, apele bleumarine ale oceanelor. Necuprinsul ăsta al văzduhului, profunzimea acvaticului înfricoşează. Mă simt o furnică dependentă de nişte calcule ale căror complexitate mă depăşeşte. Ne apropiem timid de arhipelagul filipinez ce numără peste 7000 de insule. Rămân cu gura cascată (la propriu). Avionul ia o poziţie oblică, eu simt cum ameţesc şi nu pot scrie.
Aceeaşi zi, ora 15.40
După 14 ore, aterizez, simt pământul rigid sub roţile înfierbântate ale avionului. Mă cuprinde o stare de nemărginită recunoştinţă. Femeia de alături îşi face cruce şi îmi zâmbeşte cald. Îi intorc zâmbetul, mulţumindu-i în gând.
Merg cu pas grăbit prin aeroportul Manilei, inima Republicii Filipineze. Mă deranjează aerul înăduşitor de umed şi cald, dar mă uit prin geamurile uriaşe de sticlă şi nu-mi pot stăpâni zâmbetul. Palmieri, flori roz tropicale şi oameni mulatri. Filipinezii sunt mici de statură, cu pielea bronzată şi usor gălbuie, cu ochii negri, asiatici. Iar eu? Şi mai palidă de la emoţii, cu ochii şi mai mari de curiozitate. Mă deosebesc de la o poştă.
Peste câteva zile, ora 20.30
Savurez o cafea absolut delicioasă şi aproape că nu observ cum se uită cu ochii cât ferestrele băştinaşii la mine. M-am acomodat şi cu ploile abundente ce încep din senin şi nu durează mai mult de un sfert de oră. Dacă te prinde una, eşti leoarcă. Port pe faţă “filipino smile” – probabil cel mai frumos obicei al acestui popor. Ospitalitatea şi deschiderea lor de a-ţi vorbi, a-ţi arăta (şi a-ţi zâmbi) chiar îţi umple ziua de culoare! Nu ezit să gust din toate fructele aromate naţionale, în special guava şi papaya. Şi să întreb la tot pasul “Dar la voi cum e?” – Da, bucuria de a fi turist. Mâncarea filipineză e straşnic de condimentată, predomină orezul din care se prepară absolut orice (inclusiv desert şi băutură) şi felurile din peşte şi fructe de mare.
Mă plimb printre zecile de cafenele şi restaurante, admirând oamenii. Un copil îmi zâmbeşte naiv, iar eu îi dau din mână. Lui chiar nu-i pasă că eu am altă culoare a pielii, o altă limbă, poate un alt Dumnezeu. Cuplurile se sărută pe bănci şi se ţin de mâini. Pentru că iubirea e universală şi nu ţine cont de hotare.
9 octombrie, ora 8.30
Şi revin în acelaşi aeroport. Mă aşez pe valiză, pentru că e arhiplin şi nu pot găsi un scaun liber. Scot un roman de Rebreanu şi citesc. Şi mă umple un sentiment nebun de casă, şi de mândrie, şi de dor. Deşi cei din jur habar nu au câtă istorie, cultură şi valoare stă în spatele reprezentantului unui popor.
O să fie deplasat să afirm că fiind departe de casă, îi duci dorul şi îţi pare de nenumărate ori mai frumoasă. O să fie banal să repet ca la 10 km înălţime, te re-gândeşti la sensul existenţei şi că de fapt viaţa se merită traită, savurată şi împărtăşită cu oameni dragi şi iubiţi.
Nu trebuie să parcurgi o jumătate de glob pentru a te convinge. Dar pentru cei care nu realizează, e nevoie să plece la jumătate de Ecuator distanţă – pentru a înţelege că vor inapoi.
